Plin de entuziasm, cu un ego’ iesit din comun, dupa doar doua zile de navigat in sistem de scoala, decidem sa plecam pe insula Kythnos, aflata la vreo’ opt ore de navigat.
Ziua incepe extrem de bine, imediat ce iesim din portul insulei Poros (in jurul acestei insule ne’am scolit), vantul incepe sa fie prielinic … aveam in fata o mare nemaipomenita, cu valuri si vant extraordinare pentru o partida da navigat un velier.
Fiind aproape ora 12, ne desfacem o bere, si incepem sa depanam povesti pescaresti cu iz maritim. Ne facem planuri, precum tiganu’, ca ce o sa facem cand ajungem pe insula Kythnos, ca speram ca pescaru’ de serviciu sa prinda ceva peste, ca deja suntem satui de mancarea de restaurant, ca mie imi merge aplicatia de inregistrare a traseului, si ca ce fain ii ca putem sa le aratam celor de’a casa pe unde ne’am plimbat … mai facem o poza … dar cu bagare de seama, pentru ca incet-incet, din cand in cand, mai primeam cate o rafala de vant … cu apa sarata.
Dupa nu mai mult de 45 minute, maxim o ora, de la plecarea din port, simtim cum barca nu mai e asa de usor de controlat, cum valurile sunt destul de inalte … la bord indicandu’ne un vant de 50 noduri … o mai lungim putin, dupa care, decidem, sa il trezim pe skipperu’ Senila … din motive lesne de inteles, coborase de vreo’ 10 minute sa doarma putin.
Primu’ motiv de ingrijorare ne’a fost dat de skipper, in momentu’ in care i’am vazut uimirea cand o urcat din cabina pe punte … ulterior ne’a spus, ca i s’o parut lui ca se cam leagana barca, dar s’o gandit ca o trecut la timona unu’ mai slabut, si ca acum invata sa carmuiasca.
In momentu’ in care o zis catre noi sa ne punem vestele de salvare, in conditiile in care nu trecuse mai bine de o juma’ de ora de la o discutie in care ne radeam de echipaju’ unui velier ca au vestele de salvare pe ei, urma de zambet de pe fetele noastre s’a transformat intr’un ranjet fortat, si in 2 secunde am uitat de raul care ti’l produce leganarea cand esti in cabina … in mai putin de 3 minute, 8 oameni eram imbracati in vestele de salvare, iar fluierul era bagat in buzunaru’ reflectorizant!
Nu apucam bine sa ne linistim, ca stimabilu’ carmaci sef, ne spunem ca nu o sa ne mai urmam traseul stabilit, ci o sa ne refugiem pe insula Kea … fiind mai aproape … cu doar o mila (1, unu … ) … deja frunzele din cur, denotau faptul ca morcovu’ e destul de sanatos!
Momentul prielnic pentru declansarea panicii, a fost cand skipperu’ a incercat sa mearga, sa faca un simplu shushu, iar super skipperii de moment nu au reusit sa tina cat de cat velieru’ … momentu’ … ar fi fost cu siguranta, cand a fost nevoit sa faca aceasta nevoie fiziologica, normala printre altele, pe punte!
Bine, de valurile inalte de pana la 10 metri, vantu’ care depasea viteze de 100 km/h, ridicand apa/valurile pana pe puntea unde ne aflam noi, cu mainile inclestate pe ce prindeam, nici nu are sens sa va mai spun.
A 2-a zi dimineata, s’o dat verdictu’: pe o scara de la 1 la 10, 1 insemnand vremea senina dintr’o zi de vara, si 10 furtuna lu’ Noe, noi am trecut printr’o furtuna de gradu’ 7 spre 8 ….
Zi-o pe aia cu aifonul, romanii si asigurarea :))
bei, m-ai facut de rusine. ha ha.
imposibil!
Cam naspa povestea prin ce ati trecut voi!
daca marea era linistita nu prea aveau baietii ce povesti si eu dormeam prea mult
pare sa fi avut parte de ceva avantura:) faina poza cu yachtul din cealalta postare 😉