Festivalul Internațional de Film Transilvania, ajuns la cea de-a 25-a ediție (12-21 iunie, Cluj-Napoca), a fost un vis al unor tineri pasionați de film care voiau un spațiu liber de creație și de exprimare.
La 24 de ani distanță, recitim manifestul publicat de Tudor Giurgiu în catalogul primei ediții și vedem ce idealuri s-au adeverit în toți acești ani și dacă festivalul și-a ținut direcția pe drumul promis.
Festivalul s-a născut pentru că trebuia să existe.
Pentru că nimeni nu a crezut că se poate întâmpla.
Pentru că toți ne-au spus că e foarte greu.
Pentru că noi, românii, avem tentația să renunțăm înainte de a începe.
Pentru că un festival înseamnă filme pe pâine, invitați importanți, parteneriate, contacte, imagine, lobby.
Pentru că suntem singura țară din Europa Centrală și de Est fără un festival de film de lungmetraj.
Pentru că a murit Costineștiul.
Se întâmplă în Transilvania pentru că am vrut să nu se întâmple în București. Iar Clujul e orașul cu cei mai mulți iubitori de film din țară.
Pentru că a rosti numele Festivalului înseamnă deja foarte mult pentru orice invitat din străinătate.
Pentru că un festival trăiește prin comunitatea care îl înconjoară.
Pentru că sunt sentimental și nostalgic.
Primul film pe care l-am văzut a fost Tunurile din Navarrone. Se întâmpla acum vreo 25 de ani într-un cinematograf din Sibiu care, miracol, încă mai există.
În Cluj am trăit însă patima mersului la cinematograf, statul la cozi după bilet, Lanțul amintirilor, Sandokan, Pe aripile vântului adus „special de la București”, celebra
„legitimație” cu care îți cumpărai bilet de protocol, serile de cinematecă de la Arta, mersul la videoteca din cartier unde am văzut E.T.
Împreună cu echipa am gândit un festival îndrăzneț și provocator. 44 de filme în 7 zile.
Pentru că filmele de debut, în general, au o doză de nebunie și de imaginație care nouă ne place foarte tare.
Pentru că ne-am propus să aducem filme importante în premieră în România.
Pentru că a face o selecție înseamnă a-ți asuma o direcție, a avea păreri ferme, a naște contrarii.
Vrem să promovăm filmul românesc și pe cei care îl fac – regizori, producători, scenariști.
Pentru că ultimii ani au însemnat multe debuturi și premii internaționale.
Pentru că avem cu toții de câștigat. Un festival nu e o afacere personală, ci o întâmplare unică, anuală, un meeting point al celor interesați de film din România.
Pentru că în fiecare țară normală există niște zile, o săptămână, în care directorii unor importante festivaluri internaționale vin să vadă ce a produs acea cinematografie în ultimul an.
Pentru că suntem optimiști și viitorul sună bine (sic!).
Am făcut acest festival cu entuziasm și inconștiență, cu profesionalism și grijă la detaliu.
Pentru că am vrut să arătăm că se poate și altfel.
Pentru că nu ne-a crezut nimeni și asta ne-a îndârjit.
Pentru că am pierdut prea multe nopți asezonate cu „muzici și faze” (era un titlu de carte) ca să nu iasă treaba bine.
Un festival de film e o Instituție care trăiește 365 de zile și nu moare după prima ediție. Vrem să devină tradiție, vrem să fim mai buni la anul.
Le mulțumesc celor care au crezut în această aventură!
Echipei care s-a dedicat unui vis, unui gând, unui proiect despre care nimeni nu știa cum o să arate. Fără credința lor nu puteam ajunge aici.
Afroditei și lui Lucian care au crezut primii în acest gând.
Lui Stefan Laudyn, directorul Festivalului de Film din Varșovia, care a fost „omul din umbră”, prieten, sfătuitor.
Dacă e să am un regret înainte de începerea festivalului, apăi ăla e că n-am prea fost luați în serios.
De către oamenii care ar fi putut să „simtă” că acest festival e o încercare temerară care, poate, merita mai mult sprijin.
E un eveniment al cinematografiei române, dar probabil că nu e suficient să ai o selecție cu titluri importante, invitați de marcă, evenimente speciale. Poate lipsește încă ceva.
De către autoritățile Clujului care au probabil impresia că e o joacă de copii, un cineclub sătesc făcut de niște puști exaltați. Alte orașe probabil ar fi fost onorate să găzduiască un astfel de eveniment și, eventual, chiar să îl sprijine. Mândria mea de ardelean a pălit subit, dar nu a dispărut cu totul.
Îl vom face, domnilor, și la anul!
Tudor Giurgiu
Director festival, ediția 2002
- Aperitiff
- Imagine reprezentativă a articolului și mai multe imagini de la prima ediție TIFF găsțiți pe clujulcultural.ro
