Era ora 4 dimineata, ai mei ma trezeau cu greu, prietenul meu slaninos era in curte cu piciorul legat. Macelaru, isi ascutea cutitul de zor… era un frig afara de crapau pietrele, -18 grade imi spunea bunicu uitandu-se la sloiul de la streasina.
Bunica, ma lua de mana si ma ducea in spatele casei… nu trebuia sa vad. Imi spunea ca sa nu imi fie mila, ca daca imi e mila o sa se chinuie porcul. Ma tineam tare, incercam sa nu plang. Inainte sa ma intorc la barbati, imi stergeam lacrimile cu maneca.
Sarcina mea era sa bag apa calduta pe urechi, pe coada si pe restul porcului. Trebuia spalat bine, bine… sa iasa alb, ca zapada neatinsa!
Ascutitul cutitului era in sarcina macelarului, eu trebuia doar sa-i umplu paharelu… sa aibe cu ce sa-l ascuta!
Partea cea mai faina era cand se intra cu porcul in casa. Afara, ramaneam doar cativa initiati care pregateau slanina. Imi placea la nebunie sa portionez slanina, s-o dau cu sare si s-o aranjez in troaca de lemn. Simteam ca eu sunt responsabil pentru bunatatea de slanina pe care aveam s-o mancam peste cateva zile!
Facutu’ carnatilor era o joaca, care se intampla dupa ce mancam pomana porcului. Doamne ce buna e! Fiind coptil eram privilegiat, creierul, prospat prajit, il mancam singur… restul primeau ureche, soric si coada. Cred ca eram singurul copil caruia nu-i placeau zgarciurile astea.
Noaptea tarziu, cutitele erau extrem de ascutite, porcul era in afumatoare, vasele spalate, curatenia facuta, oamenii rupti de oboseala, dar fericiti… aveam jumari pentru masa de Craciun.
