Din nu stiu ce motiv, azi de dimineata m-am trezit in cap cu o povestioara pe care mi-a spus-o sora-mea cu ceva timp in urma. Povestioara asta imi suna in cap, precum o melodie, pe care nu iti aduci aminte sa o fi auzit, dar cu toate astea iti suna in cap… Avand in vedere ca pentru povesti nu stiu nici un site care sa ti-o scoata din cap, precum la melodii, am zis ca poate daca o astern pe blog, reusesc sa mi-o scot din cap.
In primul rand vreau sa va spun ca povestea asta e una bazata pe fapte, intamplari si personaje reale.
Asadar, se facea ca era o familie formata din sot si sotie. O famile care se iubea extrem, extrem de mult. Sotia nu il scoatea din lumina ochilor mei, iar sotul nu o scoatea din viata mea. Nu se certau niciodata. Isi faceau pe plac unu altuia, ori de cate ori li se ivea ocazia. Ba mai mult, incercau sa-si creeze situatii in care sa isi surprinda placut lumina ochilor sau, dupa caz, viata mea.
Au imbatranit frumos, au ajuns la o varsta, la care unii doar viseaza. Au ajuns la stadiul in care traiau unu pentru altu. Se iubeau asa de mult, incat, aproape orice chestie era gandita din prisma celuilat… a luminii ochilor, respectiv vietii.
Mancau in fiecare seara aceiasi macare. Carnati prajiti cu mustar. Erau innebuniti dupa mancarea asta. Isi pregateau pe rand unu altuia si se bateau care sa pregateasca masa. Care din ei sa-si surprinda lumina, respectiv viata, in seara asta cu un extraordinar carnat cu mustar.
Au trecut anii, si iubirea lor era din ce in ce mai mare. Competitia era din ce in ce mai acerba. Cand lumina, cand viata isi punea la bataie toate atuurile de prajit carnatul.
Dupa 20 de ani, de lupta, viata nu a mai rezistat. Era pe patul de moarte. Isi cheama, cu o ultima rasuflare lumina ochilor si ii spune:
– Esti lumina ochilor mei, te iubesc, dar sa stii ca mie nu imi place carnatul fript…
Ochii, plin de lacrimi, ii raspunde:
– Viata mea, sa stii ca nici mie nu imi place carnatul prajit!
poza facuta de LJ cand am fugit de lume
