fbpx

Moartea …

Este ultimul pas pe care suntem obligati sail facem in acesta lume. Traim toata viata intr-o stare de semi-constienta, cu resuscitari sporadice asupra viitorului.

Ce, nu inteleg eu, este de ce societatea a fost construita, cu temelia si zidurile plangerii celui care a trecut in nefiinta. Adica, inteleg ca nu iti poti stapanii durearea din suflet in momentul in care cineva, cel putin apropiat tie, isi schimba locul, dar nu inteleg de a fost construita in acest fel. Exista ceva civilizatie prin lumea asta, care face chef in momentul in care a murit cineva, pe considerentul ca acel cineva e norocos, a reusit sa parcurga acest drum, si intr-un final a ajuns in acel loc minunat … prin urmare, familia da o petrecere de ramas bun (ca si cum ar pleca in alta tara… unde ii e mai bine).

Si la noi, la crestini, cam tot asa e ideea, ca acesata viata, este un drum pe care trebuie sa il parcurgi, si la final, o sa ajungi intr-un loc unde nu exista decat fericire. Doar, ca trecerea din aceasta lume, se face, cu ajutorul preotilor, prin smulgerea de lacrimi de la familie, prieteni … si chiar ma depaseste acesta initiativa a protilor. Ei fac tot posibilu’ sa te faca sa plangi, iti spun lucruri cu accente, si totodata, ei iti spun ca nu e bine sa plangi, pentru ca sufletul raposatului se va desprinde mult mai greu de aceasta lume, daca cei apropiati lui plang … e un paradox pentru mine.

Ieri, din pacate, am fost la inmormantarea tatalui cuiva drag mie, preotul a fost mai mult decat cu bun simt, a tinut o slujba extraordinara, nu a vorbit exagerat de mult cu accente, a fost in limita bunului simt … a fost, exact cum cred eu ca ar trebuii sa fie o slujba de inmormantare … sa aduci un ultim omagiu!

Dar ma intreb eu, ce ne poate alina suferinta? … Faptul ca ii este mai bine pe cealalta lume? Faptul ca in ultimele doua saptamani avea niste dureri groaznice? Faptul ca a trait exemplar? Faptul ca ai apucat sa iti iei ramas bun? Faptul ca a murit impacat? Faptul ca ai facut tot posibilul sa ii alini suferinta din ultimele zile din viata, si el a fost constient de acest lucru?

Sincer, singurul lucru care te mai poate alina, este trecerea timpului peste ranile provocate in suflet, si cu o mangaiere din partea prietenilor … altceva nu cred ca poate sa te faca sa iti vindeci rana lasata…


9 comments
  1. pe langa gandurile cauzate de: de maine nu il voi mai vedea, nu il voi mai lua in brate, nu ii voi mai cere un sfat si in general lucruri care incep cu NU, cred ca subconstientul lucreaza si este speriat de lumea necunoscuta spre care se indreapta cel drag. povestile cu “un loc luminat, cu verdeata…” ne-au fost servite ca niste povesti frumoase de adormit copii

  2. Stiu despre ce ai scris. Stiu cine este omu, il stiu pe fiul lui. Stiu prin ce a trecut si el si tatal lui. Stiu pentru ca in 25 decembrie 1999, in seara de Craciun, la ora 23:41, mama mea, dupa o suferinta de aproape 7 luni a ales sa faca switch off.

    Dupa asa ceva, apare, invariabil, DE CE-ul, razvratirea, dezacordul si neacceptarea.

    Nu te poate consola nimeni. Nu ai cum sa te “linistesti”.
    Desi e o sintagma banala, pot sa confirm ca “time heals” si incet-incet viata isi urmeaza cursul.

    Cu o mica-MARE diferenta: de acum incolo VEI STII ce si cum simte cineva intr-o astfel de situatie……tocmai de aia si scriu aici vorbele astea.

    Dumnezeu sa-l odihneasca si multa pace sufleteasca familiei!

    V

  3. sincere condoleante @fiul
    omul se naste cu un anumit scop in viata, pe parcursul vietii ori alege sa atinga acel scop, ori renunta si ia decizia sa puna capat vietii sale de mult “ratata”

  4. este o intrebare pe care si eu mi-am pus-o de multe ori si probabil ca fiecare dintre noi sa si-o fi pus. In ceea ce ma priveste, ultima data s-a intamplat vineri cand cel condus pe ultimul drum a fost un om deosebit de jovial si tanar inca la cei 87 de ani pe care ii avea. Ce vreau sa spun este ca spiritul lui a dominat intreaga ceremonie a inmormantarii unde aproape ca nu s-a plans deloc. Sigur … tristete, suferinta … insa un spirit pozitiv s-a degajat in intreaga atmosfera.

    Al doilea element, intr-adevar, timpul care cicatrizeaza cele mai multe rani. Ele insa nu dispar cu totul niciodata si raman parte din istoria noastra.

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Previous Post

Prima iesire din tara

Next Post

Scrisoare de departe

Related Posts